Posts tagged ‘doping’

Noiembrie 20, 2010

Studiu imoove. Secretul chimic al unui mare campion

by: D. B.

Ce monstri a creat Ziegler! Este relevanta o intamplare din 1988, moment de hotar in istoria dopingului. Nu este legata de culturism, ci de atletism, sport la fel de influentat de consumul de steroizi. Insa aflat mult mai in lumina reflectoarelor.
24 septembrie 1988, Seul. Favorit cert, campionul mondial Ben Johnson (26 de ani, 177 cm/75 kg) a castigat medalia olimpica de aur la 100 de metri plat, dupa o cursa uluitoare. Start formidabil si desprindere decisiva pe ultima parte, cand urmaritorul sau, Carl Lewis, omul care a adunat pana la finalul carierei 8 titluri mondiale si 9 olimpice, s-a simtit nu doar invins, ci si umilit.

Cursa o puteti vedea aici:

„Ben a facut o cursa incredibila. Am incercat, dar nu am putut mai mult”, a spus Carl (27 de ani, 188 cm/80 kg), imediat dupa ce s-a convins, la masa arbitrilor, ca Johnson n-a furat startul. Parea derutat. A privit cu neincredere si timpul canadianului, 9, 79 secunde, nou record mondial, apoi a parasit pista clatinand din cap.
In ultimii trei ani, Ben il batuse mereu. Nu s-a gandit insa niciodata ca va ramane in umbra celui care, in 1983, alerga suta in 10.44, ratand calificarea in finala la Campionatul mondial de la Helsinki. „Unii apar de nicaieri. Nu cred ca ei pot obtine astfel de rezultate fara sa ia droguri”, a punctat, ulterior, Lewis. „Cand Carl Lewis castiga totul, n-am spus nimic impotriva lui. N-am s-o fac nici atunci cand va veni cineva mai bun si ma va bate”, a venit replica lui Ben.
Parea ca Lewis exagereaza. Incercase, neconvingator, sa-si explice esecul in fata lui Ben invocand probleme la stomac. „Un virus m-a chinuit in ultimele zile”, a declarat Carl.

Socul a venit cand oficialii i-au dat dreptate lui Lewis. Controlul antidoping a relevat ca Ben Johnson a trisat, apeland la stanozolol, un steroid anabolizant derivat din dihidrotestosteron, acceptat insa de Food and Drugs Administration, agentia americana responsabila de reglementarea alimentatiei, medicamentelor si cosmeticelor. Interzis in sport, stanozololul este utilizat in medicina, pentru tratarea unor forme de anemie, de pilda.
Lui Ben Johnson I s-a retras medalia de aur, iar recodul sau a fost anulat. „Toti se dopeaza”, a strigat atletul, exclus pe viata in 1993, dupa ce a fost din nou depistat pozitiv. A incercat chiar sa puna pe picioare un comitet international pentru legalizarea dopajului in sport. Recent, Ben si-a schimbat povestea, sustinand, intre altele, ca Lewis l-a drogat, punandu-l pe un amic, jucator de fotbal american, sa-i toarne stanozolol in bere.
Simplificand mult, stanozololul – substanta chimica activa din produse medicale precum winstrol, cu administrare orala, sau winstrol depot, intramuscular – este un steroid care sustine cresterea in masa musculara. In principiu, fara depuneri de grasime, fara strat adipos. Ceea ce face acest produs foarte interesant pentru culturisti, care vor nu doar masivitate, ci si o buna definire musculara.
De multe ori sportivii combina stanozololul cu alte produse, in functie de obiectivul vizat. Impreuna cu dinabolul (cunoscut sub denumirea naposim in Romania, produs exportat ilegal in SUA la un moment dat) sau anapolon 50, formeaza coctailuri extrem de puternice, ce pot, duce la o dezvoltare de-a dreptul spectaculoasa a masei musculare, intr-un ritm de pana la 3 kilograme pe saptamana! In combinatie cu trembolonul, efectul e reliefarea musculara extrema. Castigul in forta e sI el insemnat, iar recuperarea dupa efort e mult mai facila decat in cazut sportivilor ce nu folosesc steroizi.
Sub denumirea comerciala de winstrol, stanozololul se vinde in Statele Unite cu 350 de dolari pentru 30 de mililitri de substanta injectabila sau cu 50 de centi pastila de doua miligrame.
Dar exista variatii importante pe piata. „Winstrolul se gaseste fara probleme, iar tarifele pot fi mai mici. Il produc mult mai ieftin tot felul de laboratoare clandestine, inclusiv cele veterinare! Fireste, exista multe falsuri”, a precizat un utilizator de steroizi din lumea culturismului, care a adaugat ca a folosit winstrol ca pe o alternativa la un alt steroid, anavar (oxandrolon), nu si in combinatie.

Efectele negative sunt sI ele importante, stanozololul putand duce la probleme hepatice grave, chiar sI atunci cand e folosita solutia injectabila. Apar de asemenea dereglari ale ritmului cardiac, acne pronuntata sI, in cazul femeilor, distrofia clitorisului.
In atletism, forta e esentiala, iar accentul pe aceasta se pune de la varsta junioratului. In cazul sprinterilor, de pilda, verificarile includ prioritar urmatoarele aspecte, sustine Stelvio Beraldo, autorul lucrarii „Preparacion fisica total”: forta maxima sI exploziva (plecarea din blocstart), forta explozivo-elastica (atingerea vitezei optime), forta explozivo-elastica reflexa (mentinerea vitezei optime). Indicele de forta maxima este exprimat de efectuarea unei genuflexiuni complete cu o haltera ce cantareste dublu fata de greutatea atletului. „Pentru un sprinter, capacitatea de a executa o genuflexiune completa cu dublul greutatii sale nu trebuie sa necesite calitati genetice particulare si nici strategii de antrenament sofisiticate”, afirma autorul, sugerand astfel ca acesta e doar momentul de pornire in cresterea fortei musculare.

In afara de exercitiile specifice, Ben Johnson efectua sesiuni de forta pe tot parcursul anului, organizate sub forma asa-numitei „periodizari verticale”. Prin aceasta, ex-antrenorul lui Johnson, Charlie Francis, intelegea ca, pe parcursul unui sezon, nu exista cicluri separate de pregatire. Mai précis, forta si celelalte abilitati biomotorii sunt antrenate continuu, nu pe etape. Cand ai, pe langa calitatile specifice necesare, o masa musculara bine dezvoltata, ramane sa o poti pune la treaba. Iar atunci cand fibrele musculare sunt implicate cum trebuie, iar Johnson avea medicii si steroizii de partea sa la acest capitol, rezultatele pot fi devastatoare.
Are dreptate Johnson? Toti se dopeaza? Sigur, nu. Dar foarte multi o fac, asumandu-si orice risc pentru a ajunge in varful ierarhiilor.

Octombrie 12, 2010

Sportul in stare de betie (III)

by: D.B.

Au fost naivi cei care i-au administrat sulfat de stricnina lui Hicks? Nici vorba. Produsul se vinde si azi in farmacii avand urmatoarele indicatii: hipotensiune, tendinta de colaps vascular, alcoolism cronic, paralizie postdifterica, poliomielita, incontenenta urinara, astenii nervoase. E limpede ca, in cazul atletului, s-a urmarit incetinirea deshidratarii si pastrarea „in forja” a sistemelor circulator si muscular. Dar si anularea eventualelor efecte adverse ale alcoolului.
Sulfatul de stricnina fusese indelung folosit pe cai, de catre vizitiii postalioanelor din secolul al XIX-lea. Animalele alergau mai bine sI aveau o rezistenta mai buna. Insa rar ajungeau la batranete.
Avand actiune asupra celulei nervoase, atat din cortex, din maduva, cat si din sistemul periferic, stricnina induce o actiune tonica asupra musculaturii vaselor si a musculaturii in general. Prezenta alcoolului in combinatie e banala.

In cursele de ciclism din prima parte a secolului trecut, sportivii consumau frecvent coniac, sampanie si bere. Se miza pe faptul ca euforia indusa de alcool, ca si amfetaminele dupa al doilea razboi mondial, estompeaza durerea. Credinta era atat de adanc inradacinata in epoca incat, la cursele de anduranta, de tip maraton, portia ajungea la: o sticla de coniac, o jumatate de litru de sampanie si un litru si jumatate de bere! Fireste, refacerea era extrem de dificila.

Octombrie 10, 2010

Sportul in stare de betie (II)

by: M. O.

Un prim erou al sportului modern creat de halucinogene este britanicul Thomas Hicks (foto). In 1904, la St. Luis, Hicks a castigat aurul olimpic in proba de maraton, dupa o cursa bizara, in care a apelat la brandy amestecat cu sulfat de stricnina pentru a trece linia!
Timpul sau a fost unul modest: 3h28’53”, pe distata de 40 de kilometric, validate pentru acea cursa. Insa proba s-a desfasurat in conditii extrem de grele. Masinile si trasurile de insotire ridicau un praf gros, irespirabil, pe traseul care, in cea mai mare parte, nu era decat un drum de tara. In plus, terenul era deluros, cu urcusuri uneori abrupte, iar temperatura depasea 30 de grade Celsius.
Un alt competitor, Fred Lorz, a profitat pur si simplu de norii de praf si, dupa aproximativ 15 kilometri, a urcat intr-un vehicul de insotire. A coborat cu vreo 8 kilometri inainte de linia de sosire si a trecut-o primul, la mare distanta de Hicks, care, la kilometrul 35, se sufoca, lasand impresia ca se va prabusi inainte de-ai incheia cursa.
La un moment dat, Hicks s-a oprit. „Mi-e foarte rau”, le-a spus asistentilor sai atletul, care, pana atunci, consumase cateva doze de brandy amestecat cu sulfat de stricnina si albusuri de ou. O noua portie l-a pus din nou pe picioare, iar Hicks a trecut linia de sosire. S-a crezut castigator, dar, uluit, l-a vazut pe Lorz fotografiindu-se, ca invingator, cu Alice Roosevelt, fiica presedintelui american din acea vreme, Teddy Roosevelt. Ulterior, Lorz a fost descalificat dupa ce a marturisit singur ca trisase, iar Hicks si-a primit titlul, pe care, in pofida stimulentelor consumate, era convins ca-l merita.
Ca o curiozitate: in aceeasi cursa, pe locul 4 a sosit cubanezul Felix Carvajal, un postas care a facut din participarea sa la maraton o experienta agreabila. Pe traseu s-a oprit de cateva ori sa se odihneasca si, la un moment dat, pentru a lua masa. A mancat fara sa se grabeasca, dar, din pricina unor fructe mai putin proaspete, a fost afectat de diaree si popasurile urmatoare le-a facut in camp, pentru a-si usura stomacul.

Hicks nu a fost niciodata sanctionat si a fost mereu considerat un erou. Dar, chiar mai celebru decat Thomas Hicks a devenit, 16 ani mai tarziu Charles Paddock, un ofiter american, locotenent de artilerie in Primul Razboi Mondial, deja castigator la Jocurile Aliatilor tn 1919, cand s-a impus in probele de 100 si 200 de metri.
A facut-o si la Olimpiada de la Anvers (Belgia), la 100 de metri si la 4X100 de metri, folosind si el un stimulent special: lichiorul de cirese. Inainte de fiecare cursa, Paddock, isi turna cateva paharele, chiar la sfatul antrenorului sau. Americanul a ramas in istoria atletismului si pentru stilul ciudat in care finaliza cursele, printr-un salt lung pe ultimii metri. Pasionat de aeronautica, Paddock era convins ca, in aer, cistiga viteza.

Ca o coincidenta trista, atletul a murit in 1943 dupa ce s-a prabusit cu avionul in Alaska.
Medaliatul cu argint la 100 de metri, adica omul care a venit imediat dupa Paddock la Anvers, era un alt mare amator de lichior, Morris Kirksey. Colegi de echipa, Paddock Kirksey au ciocnit cate un paharel in vestiar si inaintea stafetei de 4X100 de metri, din care amandoi au facut parte, cursa castigata, de altfel, de americani.

Octombrie 9, 2010

Sportul in stare de betie (I)

by: M. O.

Initiator al competitiei „America’s Most Perfect Developed Man”, castigata, cum am vazut intr-o postare anterioara, de Treolar, a fost Bernard Mc Fadden (1868 – 1955). Nu a fost pasionat doar de exercitiul fizic, ci si de nutritie, elaborand excelente programe de alimentatie rationala, pentru sportivi si nu numai. A scris mult pe aceste teme si, precum Sandow, a fondat o revista, „Physical Culture”.

Spre deosebire de rivalul sau prusac, mult mai cunoscutul si simpaticul Eugene Sandow, Mc Fadden era inamicul tutunului si al alcoolului si milita, uneori pana la exagerare, pentru o viata strict sanatoasa. A fost instructor personal, dar si antrenor de wresling. A stiut sa atraga femeile spre sport, activitate considerata eminamente masculina in epoca. Succesul l-a ajutat sa deschida primul mare complex de cultura fizica din Statele Unite, „Physical Culture City”.

Cum a aparut acesta noua obsesie, legata de o viata sanatoasa si de un sport curat? Doar nu existau steroizii, amfetaminele, nici macat concentratele proteice, ca nu mai vorbim despre creatina!
Ei bine, dopingul, ca metoda de-a obtine rapid rezultate peste medie, aparuse deja, char daca formele pe care le avea erau, uneori, dintre cele mai ciudate.
Olimpiadele, revenite in voga dupa secole si la care participau, in teorie, cei mai buni sportivi din lume, erau terenul predilect de manifestare. Migratia masiva a dopingului spre alte competi]ii a inceput, practic, de aici.

Sigur, grecii antici se drogau cu ciuperci halucinogene sau mancau inainte de concursuri cantitati uriase de carne, de multe ori asenozanta cu ingrediente stranii, precum inima de om! Sunt insa practici mai degraba legate de misticism si de religie, de credinta ca a-ti consuma adversarul transfera in corpul tau puterea vitala a acestuia. Antropologia culturala explica mai bine aceste lucruri. Vikingii si razboinicii Evului Mediu aveau si ei stupefiantele lor, menite sa-I faca salbatici sI invincibili in razboi, dar asta are o legatura abia colaterala cu sportul.

Peste secole, in sportul modern, lucrurile stau cu totul altfel. Practicile religios-oculte sunt lasate la o parte, din moment ce medicina face magia posibila. Au ramas intr-un plan secund halucinogenele primare, inlocuite de cocaina sau heroina, utilizate inca din secolul al XIX-lea, cand, se pare, nici un atlet de top nu omitea sa le includa, legal o vreme, pe lista sa de pregatire a competetiilor! Tot atunci a inceput era stupefiantelor pentru muschi, artere si inima, nu pentru minte. In 1865, un inotator dopat a fost exclus dintr-o proba, la Amsterdam, iar in 1886 ciclistul galez Arthur Linton (foto) a murit dupa ce s-a dopat cu trimetil in cursa Paris – Bordeaux.